Ce privești în jurul tău când nu vezi oameni, ci suflete?

Ce privești în jurul tău când nu vezi oameni, ci suflete?

Păsările din jur, cuibărite printre crengile proaspăt înverzite ale copacilor, își îndreaptă atenția către ocarina de mărimea unei turturele dintre palmele tânărului ce nu poate observa că, spre deosebire de oameni, ciripitoarele îl ascultă, oprindu-se din fâlfâitul energic al aripilor. Instrumentul imită surate de-ale lor, ceea ce le face pe câteva dintre ele să coboare la picioarele lui Eusebiu, parcă vrăjite de intensitatea notelor muzicale. Își iau zborul mai apoi, când băiatul scoate din geanta cu instrumente muzicale un caval. „În afară de astea două, știu să mai cânt la tilincă, clarinet, fluier și fluiere îngemănate – care nu-s același lucru – cimpoi, orgă, saxofon și nai.” Pe acesta din urmă l-a învățat ultimul, înainte de admiterea la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Își amintește amuzat cât de greu i-a fost să scoată primele sunete la nai, căci pentru ceilalți părea foarte ușor să învețe. Numai lui nu-i reușea. „Multă lume m-a descurajat, iar pe mine asta m-a ambiționat să continui și să exersez.” Acum studiază „Interpretare instrument, secția nai”. Este primul și singurul nevăzător de la Universitate și se mândrește că a învățat în doar câteva luni să fie prieten cu naiul, să-l sărute și să facă muzica să iasă din el, odată cu suflarea sa.

„Domnule doctor, de ce Eusebiu nu știe să se joace cu ursuleții și celelalte jucării? De fiecare dată când i le arătăm, pare că nu le vede...” oftează mama bebelușului, rugându-l fierbinte pe doctor să-i explice de ce se comportă așa băiețelul  de numai câteva luni. „Doamnă, stați liniștită, așa mai fac copiii” a venit răspunsul omului, care nu dădea prea multă atenție îngrijorărilor de mamă. În timp ce alți prichindei își întorceau privirile după jucării zornăitoare și vocea caldă a părinților, Eusebiu, sau Sebi – cum îl alintă familia și prietenii, creștea într-un întuneric ce nu cunoscuse niciodată o rază de lumină. Întunericul se ivise în spital. Fiind născut prematur, la șapte luni, a crescut în incubator până s-a dezvoltat asemenea unui copil sănătos. Ceea ce nu știau părinții a fost că mediul acela l-a ajutat să crească, dar tot acolo își pierduse vederea.

Când în sfârșit un medic din București i-a spus diagnosticul real, pentru Sebi, care suferea de „retinopatia prematurității”, era deja prea târziu. „M-am operat prima dată la 10 luni, apoi la un an, de cataractă congenitală, care nu era de fapt boala mea.” Doctorii din Botoșani și din Iași nu au știut să-i spună de ce anume suferă. De aceea, diagnosticele puse de ei au îngreunat mersul lucrurilor pentru Sebi, a cărui vedere ar fi putut fi salvată. Conduși pe piste false, părinții săi au aflat abia la opt luni, prea târziu,că băiatul lor nu vede, iar operația ce i-ar fi redat vederea trebuia efectuată până la vârsta de trei luni. Au rămas o mie de întrebări fără răspuns în urmă, nedeslușite și dureroase, printre care Sebi încă face slalom  ferindu-se să le atingă. „Toți suferă, dacă stau și eu să mă plâng, nu rezolv nimic. E cel mai ușor să suferi, în loc să faci ceva concret.”

În muzică sălășluiesc toate

Toți colegii se adunau în jurul lui Sebi și al prietenului său, Alexandru, pe numele său de scenă, Casyan, când înregistrau versuri din poeziile proprii, pe negative luate de pe internet. Pentru această artă erau necesare două telefoane, unul cu care să înregistreze, iar celălalt pentru beat-ul pe care cântau. Erau în clasa a VIII-a, la Liceul Special „Moldova” din Târgu Frumos și deja se considerau mici vedete, stârnind aplauzele celor ce-i ascultau. Un an mai târziu, la Balul Bobocilor, Sebi cânta pe scenă strofe întregi despre concurenți și organizatori, hrănindu-se cu uralele pe care le primea și vocile ce țipau din toți rărunchii, silabisind: „Se-by-an! Se-by-an!”. Era la modă să ai nume de scenă, așa că Sebi și l-a ales pe acesta. Cu toate că nu-i vedea pe cei care-l încurajau din public, simțea că toți spectatorii freamătă cu el și pentru el. „Când îmi strigau numele, toată sala era în extaz.” De atunci, Sebi face rap. Este un alt tip de muzică pe care-l cântă, prin care spune că reușește să îi emoționeze pe ascultători într-un mod diferit. „Scriu despre tipuri de oameni, cei pe care-i simt și îi observ în jurul meu, situații de cuplu, familie.” Este modul său de a-și lăsa sufletul să curgă printre versuri.

Legătura lui Sebi cu muzica a început la opt ani, când zdrăngănea într-un ritm inventat de el, la niște tobe de jucărie. Mai apoi a primit o orgă, tot de jucărie, dar pe care o mânuia cu atât de multă pasiune, încât părinții săi au decis că Sebi ar trebui să ia lecții serioase. „Eu simt ceea ce cânt. În momentul în care fac asta, încerc să transmit oamenilor emoții, o anumită stare, vreau ca în sufletele ascultătorilor să se nască niște imagini.” De atunci, lista cu instrumente pe care le-a învățat a crescut puțin câte puțin, iar Sebi cântă acum la caval, ocarină, tilincă, clarinet, fluiere îngemănate, cimpoi, saxofon, nai, fluier și orgă. Spune că nu-i este deloc greu să cânte la atâtea instrumente fără să le vadă. Și-a dezvoltat alte simțuri care îl ajută și, împreună cu un scop care-l frige pe interior, toate dificultățile se transformă în curaj și determinare. „O iau ca pe ceva diferit, nu ca pe ceva greu, ci special. Vreau să arăt că pot să ofer publicului exact ce oferă cei care văd și cântă la un instrument, să le demonstrez că pot transmite aceleași stări și sentimente. Îmi este dificil când vine vorba de partituri, dar eu o iau ca pe o provocare.” 

 Dieta cu glume

 „Bună, Sebi!” se aude un salut dulce, din depărtare. „Cred că pe tine te-a salutat”, îi spun privind la fata ce nu se supărase pentru că Eusebiu nu-i răspunse. „Hei, salut!” îi strigă el înapoi, moment în care tânăra își întoarce privirea, zâmbind veselă. „Nu-mi dau seama când oamenii mă salută. Uneori mi se întâmplă să răspund doar pentru că-mi aud numele, ca mai apoi să aflu că de fapt nu mă salutau pe mine.” Momentele acestea nu-l deranjează și preferă să facă haz de necaz. „E o frunză, nu?” mă întreabă înclinând capul către ambalajul foșnitor din fața noastră, iar după ce află că s-a înșelat, zâmbește larg. „Parcă sunt vii toate în jurul meu, chiar și gunoaiele. După ce că-s gunoaie, nici nu te salută”, continuă el cu o notă de amuzament în voce. Nu se ferește să spună ce-i trece prin minte, nu are inhibiții când vine vorba de boala sa. Este atât de liber în exprimare, încât te introduce într-o stare de libertate, aproape de rebeliune, spunând fiecare trăsnaie ce-i trece prin cap. Pe Facebook este la fel de activ, stârnind comentariile și hazul prietenilor săi, ce-l urmăresc cu interes. Nu trece nicio zi fără să le împărtășească din experiența lui, fie ea veselă sau tristă. „Mă taie capul pentru că am mintea brici” și-a scris de curând pe profil, iar către mine se apleacă spunându-mi: „De când cu facultatea, mi-e foame de văd în ceață”.

Își aduce aminte nostalgic de foștii colegi și de dulapul inconfortabil din clasa a VIII-a, pe care l-a explorat amănunțit în timpul pauzei dinaintea orei de matematică. „M-am ascuns în dulap ca să nu mă duc la mate”, însă profesorul l-a descoperit pitindu-se în spatele ușilor pe care nu le-a putut ține închise prea mult timp. Sebi face haz de burtica sa și spune că singura dietă pe care o ține este cea cu glume. În timp ce-și trece o mână peste abdomen, cu cealaltă verifică dacă geanta sa cu instrumente este în siguranță. Nu-i e teamă că ar putea s-o fure cineva, însă instinctul îi dictează să aibă grijă de lucrurile ce îl fac fericit.

Exist, deci sunt normal

„Aș putea s-o bag pe aia că aș vrea să văd, dar acum mi-ar fi mai greu și nu sunt sigur că m-aș descurca dacă aș vedea bine”, spune Sebi amintindu-și că singura greutate pe care o întâmpină deseori este atunci când vrea să mănânce și încearcă să-și taie carnea. Pentru restul lucrurilor pe care le face zilnic, nu mai are nevoie de ajutor. Doar Ema, fiica doamnei Marina – care-l are în grijă pe Sebi, îi mai face uneori surprize culinare, cea mai deosebită fiind cartofii prăjiți. Pe celelalte le face de unul singur.  I-au intrat în ritm toate, și îmbrăcatul, și spălatul pe dinți, dar și navigatul pe internet. „Așteaptă o secundă, am primit un mesaj”, îmi spune Sebi scoțând telefonul din buzunar. Nu-l privește, se uită drept înainte în timp ce ridică aparatul aproape de ureche, să-l audă. O sinteză vocală îi citește mesajele și butoanele pe care apasă atunci când scrie, cu o rapiditate atât de mare, încât eu sunt nevoită să întreb „Ce-a zis?”.

Îmi explică mai apoi că așa s-a obișnuit de mulți ani. Înțelege perfect vocea butucănoasă a aplicației pe care o folosește; îi poate seta viteza, însă lui nu-i trebuie. „Ia uite că a ieșit soarele”, exclamă el voios, ridicându-și fața în direcția din care, într-adevăr, o rază de soare fierbinte se prelinge printre frunzele copacilor. „Dacă ții o mână ridicată în lumină, aș putea chiar să disting niște forme vagi, un contur cam încețoșat.” Sebi nu vede cu ochiul drept deloc, iar cu stângul, doar 10%, cu care reușește să observe că țin două degete ridicate în raza  de soare. Dar îi este greu să continue descrierea, așa că-și lasă privirea amorțită în jos.

„La fiecare bătaie de aripi a mea, băteau și ei cu mine”, spune Sebi despre părinții lui, care l-au susținut necondiționat de-a lungul celor 20 de ani ai săi. Își aduce aminte că mama sa a plecat în Italia când avea cinci ani, să muncească. „Am suferit foarte mult atunci, dar îmi dau seama că lucrul ăsta m-a ajutat să devin mai stăpân pe mine.” Acum îl sună în fiecare weekend și-l așteaptă acasă, la Botoșani, cu mâncare aburindă. Pleacă singur și face două ore până acolo, cu autobuzul. Este singurul dintre foștii săi colegi care a decis să studieze la Iași. Spune că „a spart gheața venind aici”.

Când vine vorba de cea mai mare dorință a sa, Sebi crede că a realizat tot ce și-a dorit, însă s-ar simți cu adevărat împlinit dacă ar demonstra tuturor că este un tânăr obișnuit, ca toți ceilalți, iar nu diferit, ciudat sau incapabil. „Aș vrea să vadă cât mai multă lume că pot să fac normal ce fac ei.” Nu este un lucru pe care Sebi să-l poată schimba cu ușurință, de aceea spune că „pentru ca oamenii să te considere normal, trebuie să te comporți normal”. Știe că de multe ori a fost privit cu prejudecăți de către cei din jur pentru faptul că are deficiențe de vedere, însă din ceea ce a experimentat până acum, a înțeles că nu poate aștepta ca oamenii să facă primul pas. Crede că el are în totalitate puterea de a schimba percepția oamenilor asupra sa. „Tu, ca nevăzător, dacă vrei să te privească oamenii ca pe un egal, ca pe unul de-al lor, trebuie să interacționezi cu ei, tu trebuie să vorbești, tu trebuie să le arăți prin faptul că te comporți ca ei, că reacționezi, că socializezi. Le arăți că da, sunt și eu ca voi și faptul că sunt nevăzător nu m-a împiedicat să merg pe aceeași linie cu voi, uneori, poate chiar mai sus.”

Pastile pentru boala sufletului

Artistul Sebyan lucrează intens în timpul său liber; când nu merge la cursuri și nu repetă la nai, scrie melodii noi pentru canalul său de YouTube. L-a deschis în clasa a VIII-a, odată cu începuturile sale fragede în pasiunea pentru muzică rap. În doi ani, când a ajuns în clasa a X-a, și-a conturat o imagine tot mai clară a personalității sale muzicale în mediul online. Acum are peste 1000 de abonați ce-i ascultă melodiile, ba chiar mai mult de atât, le simt împreună cu el. Pe rețelele de socializare primește diverse comentarii care îl fac pe Sebi să realizeze că munca sa nu este în zadar, și reușește să atingă cu mesajele de printre versuri cele mai înghețate inimi. „O altă piesă de-a lui Sebi... mai mult decât minunată. Mulțumesc că exişti. Versurile tale vindecă suflete, ştii asta!” i-a scris Lavinia pe YouTube.

„Îmi place să cânt muzică populară, dar eu ascult doar rap”, spune zâmbind vinovat, căci profesorii îl îndeamnă să asculte mai des muzică populară pentru a evolua. Însă nimeni nu-l poate opri. El nu face rap pentru atenție, pentru bani sau faimă, ci pentru sufletul său și cel al ascultătorilor lui, care văd lumea prin filtrul său, o simt cum o simte el și rezonează la fel. Uneori încarcă pe YouTube și trei piese pe săptămână, când are poftă de scris și emoții de pus în cuvinte. Cu un microfon, o sinteză vocală și un program de înregistrat, face muzică pentru urechea inimii. El nu are fani căci nu-i numește așa, ci oameni care-l simt.

Dacă-l întrebi despre depresie, spune că n-are timp de așa ceva. „Nu am fost niciodată în depresie și nici nu înțeleg de ce ar trebui să fiu”, spune contrariat. Are studii de urmat, muzică de făcut, adică o viață de trăit normal.

Pe Sebyan puteți să-l ascultați pe Youtube.

Autor: Ioana Ursache